Tur prin România 2010

Posted on Updated on

A venit şi ziua marelui eveniment, planificat de luni întregi, dezbătut şi promovat de către Spiţe. Lista participanţilor a fost mare, dar până la urmă persoanele care se pare că vor duce turul de la un capăt la altul sunt în număr de  5.

Prima zi – vineri, 30 iulie

Mă trezesc la o oră mult prea matinală pentru mine, 4. Am toate bagajele scoase pe birou, dar nu sunt încă împachetate în rucsac. Eu plănuiesc să stau doar 3-4 zile în tur aşa că merg cu rucsacul, nu am nevoie de coburi sau remorcă. Deloc caracteristic mie, termin toate treaba destul de repede şi plec mai relaxat spre Gara de Nord. Aici aşteaptă duba ce va transporta bicicletele către Curtea de Argeş, punctul de pornire pentru prima etapă a turului – traversarea Transfăgărăşanului.

Sunt prezenţi Dan, Laurenţiu, Răzvan, Claudiu de pe ciclism.ro şi Spiţele – Bogdan, Florin, Dragoş, Marian. În tren, moţăi la fereastră, ascultând glumele băieţilor. Laurenţiu îşi face probleme pentru modul în care va urca Transul cu cursiera lui veche şi cu rapoartele transmisiei total nepotrivite. Marian scoate un carneţel în care ţine un jurnal al călătoriei. Acest carneţel este deja ţinta mai multor glume şi va continua să fie de-a lungul următoarelor zile.

În gara Curţii de Argeş se fac ultimele reglaje la biciclete, se aranjează bagajele şi plecăm la drum.

Extrawheel-ul home-made al lui Dan începe să intre în balans. Se pare că nu îl testase niciodată. Ne oprim la mănăstire, iar Dan pleacă în căutarea unui service auto pentru a încerca să găsească o soluţie pentru extrawheel.

 

 

 

 

Drumul Curtea de Argeş – Vidraru l-am mai făcut în primăvară, aşa că nu îmi oferă surprize. Pe Transfăgăraşan, însă, este prima mea urcare. Până la Vidraru mai facem o pauză de masă de vreo oră, puţin înainte de cetatea Poenari.

Pentru acestă primă zi, locul de campare este cabana Cumpăna, astfel că de la Vidraru facem stânga pe drumul neasfaltat. Eu am cauciucuri de şosea, aşa că marea mea grijă este să nu le deteriorez şi să nu-mi sparg capul. Cel puţin la început, pentru că, după ce observ că se poate merge cu ele fără grijă  chiar şi pe porţiuni cu pietroaie mari, încep să merg cu viteza obişnuită.

La Cumpăna, cine se încumetă, face o baie în lac, după care instalăm corturile în campingul amenajat şi mergem să mâncăm o ciorbă şi o mămăligă cu brânză. Răzvan nu ne însoţeşte la cort, pentru că a ales cazarea la cabana. O sumă modică de 130 ron pe noapte, pentru condiţii excelente, cu pereţi decoraţi cu igrasie, face din această experienţă una de neuitat. Se înserează, mai stăm un pic la taclale şi ne culcăm. Timpul a trecut foarte repede.

A doua zi – sâmbătă, 31 iulie

Astăzi este ziua în care voi cuceri Transfăgărăşanul. În programul turului scrie că plecarea se face la ora 8. Nu cred că va fi vreo zi din cele 2 săptămâni în care să se respecte acest lucru. Până strângem corturile, până mâncăm, deja se face 9:30.

De la Cumpăna până la asfalt, mai mergem vreo 6 km pe drumul forestier care nu este foarte prietenos cu cauciucurile mele.

Începem lunga urcare spre Bâlea Lac. Bogdan ne face un briefing: “Până la Piscul Negru, urcarea este destul de facilă, nimic ieşit din comun. Apoi de la Piscul Negru până la Capra începe greul. Iar ultima parte de la Capra până sus la Bâlea e crimă curată.” OK, să-i dăm bătaie.

Cum nu toţi mergem în acelaşi ritm, ne dăm ca loc de întâlnire Cabana Capra. Pe Dragoş îl pierdem în scurt timp, el luând-o în faţă.
Pe partea sudică asfaltul este uneori foarte prost, alteori excelent, iar acest lucru este un factor ce afectează viteza de urcare. Observ că, unde calea de rulare este proastă, viteza medie scade cam cu 2 km/h. Dar deja încep să intru în detalii statistice, deşi mi-am propus de la început ca această ieşire să fie una relaxantă, de vacanţă, fără întreceri şi fără cifre.
Lumea nu mai vorbeşte aşa mult acum, pentru că deh, urcatul e mai greu. Nici nu mai bag în seamă deja obişnuitele mele dureri de spate. Ştiu că or să treacă.

Eu cu Florin ajungem la Piscul Negru unde oprim la un mic magazin de pe marginea drumului, pentru alimentare cu ceva sărat şi cu ceva dulce. În scurt timp apar şi ceilalţi, unul câte unul. Mica pauză se transformă într-una mare. Doar suntem în vacanţă, nu? Îngheţată şi bere, armele ciclistului amator.
Laurenţiu are gânduri de autostop până sus, pentru că nu mai poate merge cu cursiera veche şi bagaje, ceilalţi văd că vor să mai zăboveasă, iar eu simt nevoia să mă mişc.

 

 

Deja stau de prea mult timp. Aşa că plec mai departe împreună cu Florin. Nu oprim numai pentru alimentare cu apă de la izvoare. La cota 1285, la popas, opresc pentru a-mi pune căştile pe urechi – simt că urcarea devine mai grea, aşa că încerc din nou şmecheria cu muzica pentru a ţine ritmul. Funcţionează. Drumul începe să devină spectaculos. Tuneluri, serpentine, urcare fără oprire şi privelişti ce te lasă mut. Un uriaş nemuritor, Făgăraşul.
Ajungem destul de repede la Capra, unde Dragoş şi-a pus bicicleta la vedere lângă omuleţul de piatră. Se pare că a ajuns de jumătate de oră aici. Ne punem şi noi la masă – avem nevoie de energie pentru restul urcării.

Echipa se măreşte, pentru că ni se alătură încă două spiţe venite cu maşina până aproape de Capra – Daniel şi Vali. Sosesc şi ceilalţi şi aflăm că Laurenţiu a cedat până la urmă şi a luat o maşină pentru a termina urcarea. Dar să nu mai spunem la nimeni.

Stăm cam o oră jumătate până luăm masa şi ne facem siesta, Marian scrie în carneţel, iar la 14:00 ne hotărâm să o luăm din loc. De acum începe greul adevărat. Greu, dar frumos. Pot zice, fără să mă gândesc de două ori, că asta este cea mai frumoasă urcare pe care am făcut-o. Ar fi fost şi mai frumos dacă aş fi avut instalat pe creier Adobe Photoshop, astfel încât să şterg din pozele minţii grătarele de pe margine. Ne regrupăm de câteva ori pe traseu, iar la ora 16:20 suntem la intrarea în tunelul de la Bâlea, punctul de final al urcării.
Frontale, luminiţe, leduri şi intrăm în bezna tunelului lung pe aproape un kilometru. Înfricoşătoare experienţă, dar în acelaşi timp faină. Cu toate luminile montate, tot nu vezi mare lucru, decât când ai în spate o maşină. Dar nici acest lucru nu e  liniştitor, pentru că tunelul este îngust şi şoferii nerăbdători de a ajunge la marea atracţie de pe partea celalaltă.
Ceea ce mă face să deschid subiectul Bâlea Lac. Incredibilă aglomeraţia de acolo. Claie peste grămadă, maşini şi oameni. De la liniştea totală a munţilor intri dintr-o dată în Piaţa Obor. Locul în sine este superb, nu ştiu însă dacă să mă bucur de atracţia pe care o naşte printre turişti sau nu. De fapt, problema cred că stă în infrastructura locului, nu în cei care se duc acolo.

E plin de ciclişti care au făcut urcarea pe partea nordică, de la Cârţişoara. Multă lume cunoscută. Rămân vreo 2 minute nemişcat, privind lacul, uitând de toate.

E destul de frig aici şi, pentru că ştiam că voi îngheţa pe coborâre, iau pe mine pantaloni lungi, polar şi pelerina de ploaie ca să nu treacă vântul. Pornim în jos, spre Cârţişoara. Mergem mai repede ca maşinile, dar impresionează Bogdan, care se duce ca fulgerul, cu tot cu remorca lui. Şi mai surprins rămân atunci când mă depăşeste un tandem. Nebuni, frate.

Spre deosebire de restul, eu mă opresc la puncte de belvedere să admir peisajul. E totuşi prima mea oară pe Transfăgăraşan. Nu vreau să plec fără amintiri. Toată coborârea celor 30 de kilometri a durat puţin peste jumătate de oră. Odată cu scăderea altitudinii şi ieşirea din nori, iarna s-a transformat în vară, aşa că am fost nevoit să arunc înapoi în rucsac toate hainele puse pe mine sus la Bâlea.

Rămas în urmă, mă descurc uşor să găsesc tabăra ciclim.ro, acolo unde are loc întâlnirea anuală a comunităţii pe două roţi din România. Ridicăm corturile, facem o baie în pârâul rece  şi mai socializăm un pic. Echipei i se mai alătură două persoane: Iuliana şi Radu. Stăm un pic în jurul focului de tabără şi cam asta a fost cu întâlnirea. Marian scrie în carneţel.

A treia zi – duminică, 1 august

Mă aştept ca Laurenţiu şi Claudiu să doarmă duşi, având în vedere că au stat la taclale până târziu în noapte. Dar mă înşel – Laurenţiu umblă de colo colo căutând pe cineva care să-i repare roata rămasă fără o spiţă în prima zi. Pregătirile de dimineaţă se întind iar până târziu. Plecăm de la Cârţişoara în noua formulă (Răzvan, Laurenţiu şi Claudiu ne părăsesc).

Sunt bucuros că mergem pe asfalt, doar pentru asta mi-am luat gume de şosea. Bucuria durează cam un sfert de oră, pentru că ieşim repede înapoi pe drumuri amenajate. Mă întreb din nou cum de mi-o fi trecut mie prin cap să mă echipez de şosea într-o tură a unui grup metebist înrăit. E clar că nu a fost o alegere înţeleaptă, dar încerc să nu mă mai gândesc la asta. Până la barajul Scoreiu este un drum betonat. Toată lumea este relaxată acum, discută între ei. Va fi o zi faină.

La baraj facem o mică pauză. Marian scrie în carneţel. Oltul este maroniu – bănuiesc că de la inundaţii.

Mergem puţin pe lângă Olt pe dig, apoi  din nou pe drum neamenajat. Avem parte de o coborâre mai dificilă, mai ales pentru cei cu remorci, datorită şanţurilor din drum. Se lasă şi cu victime – extrawheel-ul lui Marian cedează, iar repunerea lui pe roată necesită ceva imaginaţie, bride şi sacrificarea aripei faţă a lui Bogdan. Un tot-teren bine echipat trece pe lângă noi şi se pare că va înfrunta ceea ce noi tocmai am coborât.

Continuăm iar pe lângă Olt.

După Săcădate urcarea începe să pună ceva probleme. Întâlnim câţiva căţei, dar se sperie de grupul numeros. Ne oprim din când în când pe marginea drumului la cules de corcoduşe, prune sau mere. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când dăm de un măr nou, are poame mai mari şi mai dulci ca precedentul. Marian scrie în carneţel. Făină coborârea spre Nucet, iar cauciucurile astea nu-s chiar aşa rele, încep să-mi câştige încrederea chiar şi pe drumuri desfundate.

Ne abatem de la traseul “oficial” la sugestia unor localnici de a o lua pe noua (şi neterminata) centură a Sibiului pentru a ajunge la Ocnele Sibiului. Mie îmi place ideea – am eu o obsesie de a merge pe drumurile noi, mai ales dacă am ocazia de a face acest lucru înainte ca ele să fie date în folosinţă pentru maşini. Până acolo însă mai sunt câteva urcări bune pe asfalt.

Centura nu s-a ridicat aşteptărilor mele, fiind departe de finalizare. Asfaltul bun, doar că… lipseau podurile. Aşa că intrăm în Sibiu, deşi nu ne dorim asta – e un tur sălbatic până la urmă. O luăm mai pe la periferie şi la o intersecţie dăm de un ciclist de la Geiger Team, Andrei, care se întorcea şi el de la întâlnirea ciclism.ro. Doar că, spre deosebire de noi, plecase de doar câteva ore, nu de dimineaţă. Se oferă să ne conducă prin oraş până la ieşirea către drumul cel mai bun spre Ocne. Ne oprim la deja tradiţionala îngheţată.

Exact la ieşirea din Sibiu,  se rupe lanţul Iulianei, astfel că luăm o nouă pauză tehnică.

În Ocnele Sibiului, în timp ce aşteptăm la un semafor, Bogdan îl întâlneşte pe Daniel, cu care vorbise cu o seară înainte la întânirea ciclism.ro. Daniel ne invită la el la pensiune şi ne oferă loc de campare şi camere. Un cadou perfect după o zi ca asta de pedalat. Un duş cald e tot ce-mi doresc. Dar mai întâi… baie în apa sărată.

Staţiunea este în reamenajare, deci totul este încă în şantier. Sărim (unii dintre noi mai neştiutori, cu capul înainte  în primul bazin sărat de care dăm. Foarte tare. Apoi aflăm că este unul şi mai sărat. Hop şi acolo. Şi mai tare. Adâncime 114 m, dar nu contează, nu ai cum să te îneci oricum.

Înapoi la pensiunea lui Daniel, stăm la taclale, facem un grătar şi planuri pentru mâine. Până în momentul acesta eu nu ştiu cât o să mai merg alături de Spiţe. Mă hotărăsc, uitându-mă pe hartă. Traseul de a doua zi se opreşte aproape de Teiuş. Acolo este un mare nod feroviar şi pe acolo trece şi acceleratul 1746, celebru pentru vagonul de biciclete. Perfect. Mai merg o etapă cu ei, campez şi iau trenul următoarea zi spre casă. Spiţele vor intra în Apuseni şi acolo nu mai am nicio legătură feroviară. Marian scrie în carneţel.

A patra zi – luni, 2 august

Daniel se dovedeşte o gazdă minunată şi ne pregăteşte un mic dejun consistent – ouă de ţară, brânză şi slănină. Îmi va da puteri toată ziua. Apoi ne conduce până după ieşirea din localitate. Începem bine, urcând. Drumul cred că este în curs de asfaltare. În acest stadiu are pietricele mici la partea superioară, dar este nivelat şi bun de mers. Numai primii 300 de metri au pus ceva probleme la înaintare, pietrişul nefiind tasat. Peisajul deluros este încântător. Picioarele noastre nu sunt la fel de încântate, în schimb – urcăm, coborâm, urcăm. Din experienţă ştiu că asta te termină mai repede decât orice Transfăgărăşan. Şi căldura… Soarele arde puternic, aşa că apelez la crema solară. Oricum, deja sunt bronzat ca naiba.

În Topârcea oprim să spargem un pepene. Sau doi.

Premiul pentru fiecare urcare este o coborâre pe cinste, aşa că mai trecem un deal pentru a ajunge în Ludoş.

Gazda noastră de aseară ne-a povestit de golul demografic din această zonă, apărut după plecarea saşilor. Iar Ludoş arată exact ca un oraş părăsit din Vestul Sălbatic. Marian scrie în carneţel.

Bogdan nu se simte bine, aşa că facem o mică pauză. Urmează o urcare destul de serioasă şi foarte frumoasă în acelaşi timp. Îmi place mult zona.

La intersecţia cu DJ 107 B găsim o troiţă. Noi facem stânga spre Păuca şi o pauză la umbră. Până în Păuca e numai de coborât. Se ating viteze apropiate de 60 km/h.

Ajungem în Păuca şi ramân mut. Consiliul local este imens – o clădire nouă în contrast cu toate locuinţele din jur. În curte, un localnic tunde gazonul impecabil. Culmea, la numai doi kilometri, drumul asfaltat se termină brusc. Mă întreb unde s-au dus fondurile. România uimitoare.

După Roşia facem pauza de prânz şi ne despărţim de Radu şi Daniel, care sunt recuperaţi de duba ce ne-a transportat bicicletele în prima zi la Curtea de Argeş. Am rămas 7 – numai Spiţe Colorate.

Mai urcăm o bucată de drum, ceea ce îi sleieşte de puteri pe unii dintre noi. Bogdan se resimte. Luăm nişte porumb  de pe câmp cu gândul de a-l face seara pe foc. Florin se taie în frunze. Marian scrie în carneţel.

Eu nu am nicio problemă de ordin fizic. Eu şi Florin nu avem de ce să ne păstrăm resursele, pentru că mâine o luăm spre casă, avem şi mai puţine bagaje, aşa că-i dăm bataie în continuare. După o coborâre în forţă înspre Mihalţ, văd cu coada ochiului 2 dulăi care vin spre noi din departare. Ajung imediat lângă noi şi li se mai alătură încă vreo 4-5 de mărimi diferite. E clar că nu e de glumit cu ei, aşa că ne oprim, ne punem spate în spate şi ne apărăm cu biclele. Apare la un moment dat un nene şi îi spun să-şi cheme câinii. Se pare că nu este ciobanul însă. Stăm nemişcaţi până apare şi Iuliana. Câinii s-au mai liniştit acum. Apar şi ceilalţi.

Ieşim la şosea. Se vede Teiuşul. Dar noi nu vom trece prin el. Intrarea prin Apuseni se va face prin Cheile Galdei. Pentru a ajunge acolo, nu o luăm pe drumul naţional şi european, ci direct pe un drum desfundat.

Trecem liniile ferate din Teiuş şi continuăm spre Galda de Jos. În această din urmă localitate, facem aprovizionarea pentru seara asta.

Peisajul se schimbă complet. Intrăm în Apuseni. Fascinanţii Apuseni. Bogdan este foarte obosit şi nu e singurul. Trebuie găsit loc de campare cât mai repede. Daniel se duce în faţă tocmai pentru acest lucru. Eu mă simt bine, o iau şi eu încet în faţă, mai fac câteva poze şi mă întâlnesc cu el în Poiana Galdei, o deschizătură între pereţii de piatră făcută probabil de apa. Frumos peisaj. Îi aştept şi pe ceilalţi şi dăm să plecăm. Mă uit în spate şi văd că opreşte un BMX X5 negru la grupul rămas în urmă. Înainte de a trece printre Cheile Galdei, maşina misterioasă opreşte şi lângă mine şi Florin. Bărbosul dinăuntru ne spune că a vorbit cu colegii şi ne invită la el pentru a campa.

OK, cât noroc să ai frate? Două seri la rând. Plus ţeapa trasă la campingul de la Cumpăna, unde am plecat fără să plătim (ah, şi-am zis că n-o spun p-asta).

 

 

 

 

Domnul Lucian ne invită la el în primitoarea curte. O proprietate foarte frumoasă. Ne povesteşte că nu este prima dată când găzduieşte ciclişti porniţi la drum. Ne lasă să facem un duş fierbinte, dar pentru asta Florin va trebui să se ocupe de centrala termică. Bravo, dintr-atâţia ingineri, alege-l exact pe IT-ist să manevreze cazanul sub presiune. În fine, nu bubuie nimic. Suntem invitaţi şi la o ţuică tare dintr-un butoiaş de sticlă, lăsaţi să ne facem pe grătar porumbul, cartofii şi cârnaţii. Mă duc la somn destul de târziu, ameţit bine, dar nu mai contează oricum – mâine mă duc spre casă.

 

A cincea zi – marţi, 3 iulie

Ne luăm la revedere de la Spiţe. Vor continua în formula de 5. Plus Anca ce va veni joi spre ei. O provocare pe care sper din tot sufletul să o ducă la capăt – încă 10 zile de mers pe biclă, încă 10 zile de descoperire a Apusenilor şi a sinei lor.

Eu cu Florin facem cale întoarsă spre Teiuş, pe drumul pe care ne-am chinuit să-l urcăm în seara precedentă. Acum este o plăcere să-l cobor în răcoarea dimineţii. Durează mult mai puţin, evident.

 

 

 

 

 

 

 

 

În Teiuş, mergem direct la gara. Teiuşul trebuia să fie punctul de finiş al aventurii prin Apuseni de anul trecut. Atunci am ajuns la Aiud în schimb, un orăşel care m-a surprins. Aveam aceleaşi aşteptări şi de la Teiuş, dar se pare că e departe de ele. Cum mai aveam ceva timp de pierdut până la venirea trenului nostru, o iau în sus spre cheile Râmeţiului în căutare de obiective de vizitat. Şi prin aceste chei trebuia să trecem anul trecut, dar nu am mai ajuns. Căutăm ruinele unei cetăţi despre care citim pe un placaj, dar ne învârtim în cerc şi, pentru că se face târziu, ne întoarcem spre gară.

Drumul cu trenul îmi întăreşte părerea că CFR-ul nu merită banii şi timpul meu decât în situaţii extreme – întârziere de 150 de minute. Se putea şi mai rău.

Album foto integral

Advertisements

7 thoughts on “Tur prin România 2010

    felicia said:
    13/08/2010 at 09:04

    Mi-a placut mult povestea… o asteptam de cand ai venit 🙂

    Si se pare ca Spitele au noroc de gazde bune!

    Asteptam sa se intoarca cu bine si sa citim carnetelul lui Marian 🙂

      Stefan Uricariu said:
      19/08/2010 at 00:00

      Din pacate se pare ca nu a fost consecvent si s-a lasat de notat in carnetel. In schimb, Anca a avut si ea carnetelul ei, in care chiar a notat lucrurile importante. Oricum la Marian erau mai mult liniute si bastonase. 😛

    Raluca said:
    17/08/2010 at 16:53

    foarte frumos….:)

      Stefan Uricariu said:
      19/08/2010 at 00:01

      Multumim.

    Stefan Uricariu said:
    19/08/2010 at 00:11

    Trebuie sa notez faptul ca Spitele s-au intors din tur cu bine si plini de povesti. Traseul intreg de la Curtea de Arges pana la Bucuresti a fost facut numai de catre Marian. Vali si Daniel s-au alaturat pe urcarea Transului, asa ca pot spune ca si ei l-au facut aproape integral. Anca s-a alaturat grupului in ziua a 7-a si a ajuns si ea in Bucuresti pe bicicleta. Grupul iesenilor s-a intersectat pana la urma cu bucurestenii; au ajuns si ei acasa dupa aproape 2000 km parcursi prin tara. Bravo.
    http://picasaweb.google.com/anca.dogaru
    http://imaginidinbucuresti.ro/TurprinRomania.htm
    Acum ma gandesc ce-o sa se intample la anul. 😀

    Claudiu Moga said:
    15/12/2010 at 22:58

    Felicitari pt tura si pt filmulet!
    Ma bucur ca ai prins aceasta pasiune care-ti va da mari satisfactii!
    Iti doresc ture cat mai frumoase si abia astept sa ne intalnim.

    cu prietenie,
    Claudiu

    muntisiprieteni said:
    17/04/2012 at 16:11

    felicitari pentru aceasta poveste, ma-ti convins ca daca vrei poti sa iti faci bucurii tie si celor de langa tine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s